IN LOC DE...

“Omul trebuie să aibă şi prieteni şi duşmani. Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă, iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie” Nicolae Iorga

joi, 1 martie 2012

Câte ceva despre... năcazuri...



La Multe Primăveri şi Multă Sănătate Tuturor!!!


Azi este 1 martie... 
Prin minte-mi trec, fugar, amintirile copilăriei... Primul mărţişor pe care mi l-a făcut mama, mâţişorii împupiţi de pe malul Crişului Repede, seninul clar al primei zile a primăverii, alte şi alte întâmplări minunate... 

Se împletesc nedelicat cu portocaliul zilelor ce le trăim - "Jos băsescu", "Jos guvernul", "Un Mărţişor, fără dictator", un amalgam brutal în care tot ce e frumos trebuie să fie spurcat, pensionarii trebuie să părăsească " pe cale naturală sistemul", cei ce muncesc trebuie să îngroaşe rândul şomerilor, copii nu trebuie să înveţe carte - ei trebuie pregătiţi pentru a fi robi, natura musai să fie distrusă, apele otrăvite, bogăţiile mutate în pungile fără fund ale magnaţilor, tot ce a fost construit să fie una cu pământul, ce mai tura - vura, România trebuie aservită cu văzduh, sol subsol, ba chiar şi cu pruncii din burta mamelor...

Hooo!!! Ajunge!!! Unde vă treziţi, ticăloşilor? Cine vă dă dreptul să faceţi ceea ce faceţi? Gata! Ne-am săturat de voi!


Am sperat în primăvara asta, mi-am pus nădejdea în ea că va fi o renaştere a sentimentului naţional. Oarece semne chiar sunt. 


Palid, îmi trece prin minte tabloul zugrăvit de maestrul Sadoveanu cu Niculăeş stând trist lângă mioara lui bolnavă, moştenire de la mama sa, sperând că se va face bine...


Cam aşa stăm şi noi lângă frumoasa noastră mioară, moştenire de la părinţii, bunii şi străbunii noştri, bolnavă şi chinuită de nişte nemernici; diferenţa este că noi putem să ajutăm mioara să se însănătoşească, nu trebuie să aşteptăm mila cerească. 


"Cocostârcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte. Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scârțâindu-și necontenit cântecul.
- Tu ești bucuros și fără grijă...îi murmura ca o mustrare băiatul. Și ofta ca un om necăjit și plin de griji ce se afla..."

Vă mai amintiţi? 

UN OM NĂCĂJIT - de Mihail Sadoveanu


Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbicise, și-n dumbrăvioara din marginea satului, la malul Siretului, începuseră să înflorească galben cornii. Băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onișor ieșea cu șase oi la mugurul proaspăt al primăverii.

Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul ravăn niște ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridică spre mine ochii triști învăluiți ca-ntr-o umbră cenușie și-și scoase cu anevoie din cap pălărioara veche pleoștitî ca o ciupercă. Îmi dădu bună ziua cu un glas moale în care parcă suna o suferință timpurie; apoi, acoperindu-se, ridică deasupra oilor toiegelul alb, îndemnându-le spre crâng.
- Ce mai faci tu, măi flăcăule ? îl întrebai eu. Ai ieșit cu oile la păscut ?
- M-a trimis tătuca să le mai port ! îmi răspunse el serios, cu glasu-i subțirel și peltic; și se opri.
Oile se opriră și ele și întoarseră capetele spre călăuzul lor.
- Dar tu ești vrednic, bre Niculăieș, să porți un cârd de oi ?
- He, sunt eu vrednic: da acuma n-am ce purta, sunt supărat...
- Cum se poate ? Și de ce, mă rog ?
- De ce ? mă întrebă el ridicând spre mine fruntea pe care sta zimțuit în neregulă păru-i buhos; pentru că în primăvara asta tot ne-au căzut din oi; și-acuma am rămas numai cu acestea șase...
Deși ”flăcăul” cu care vorbeam era numai de-o șchioapă, deși intrase în a opta primăvară a vieții lui, năcazul lui era adânc și serios și zâmbetul meu pieri pe dată.
- Și v-au murit multe, bre Niculăeș ?
- Multe...răspunse el grav, rezemându-se înaintea mea în băț, ca ciobanii. Tătuca întruna blastămă și suduie când cade câte-o oaie; mă mai bate și pe mine câteodată; dar parcă eu ce-s vinovat ? Acu' azi, mi s-a întâmplat alta. Când ieșeam din sat, a trecut unul repede cu căruța și mi-a  pălit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umblă și abia suflă. Are să se ducă și asta. Era a mămucăi și mi-o lăsase mie...
Glasul lui dintr-o dată scăzuse într-un tremur de lacrimi.
- Și pe omul care ți-a pălit oaia nu-l cunoști ?
- Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.
- De ce nu te-ai întors repede să-i spui lui tatu-tău ?
- Tătuca nu-i acasă; a ieșit la arat cu cei mari.
- Și de ce spui că ți-o lăsase mămuca ție ?
- Apoi nu știi ? Eu n-am mamă. A murit și ne-a lăsat singuri. Acu' n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji, n-are cine-mi spune o vorbă bună...Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat, și-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta...

Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. Aș fi vrut să-l mângâi în vreun fel, dar nu-mi venea în minte ce-aș putea spune unui copil. Și-o dezmierdare cu mâna pe fruntea lui cu păr zbârlit nu era o mângâiere pentru acest om. Văzându-mă că tac, el mă privi cu luare-aminte. Fără îndoială că nu aștepta de la mine nici o vorbă bună, nici dezmierdare.
- Apoi eu mă duc să-mi port oile...îmi zise el cu hotărâre.
Și urnindu-se din loc, începu a-și tâtâi iar ciubotele grele, îndemnând cu bățul alb oile spre dumbrăvioara de la malul Siretului.

Începui a merge și eu alăturea de el, pe cărarea proaspăt zbicită. Cerul era limpede, soarele umplea câmpiile de lumină, și din când în când se vedea Siretul scânteind la cotituri.
- Uite, asta-i oaia pălită...îmi zise Niculăeș, atingând cu bățul mioara care pășea încet, șchiopătând, în urma cârdișorului. Apoi, dac-a pieri și asta, are ce mă păli și mustra tătuca...parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care-o am...

Smârcâi pe nas și-și trecu pe deasupra buzelor mânica lungă a anteriului. Apoi oftă adânc.
- De ce oftezi, Niculăeș ?...
La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi răspunse.
- Când era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu, care eram cel mezin, stăteam lângă dânsa, ca să-i dau apă, când îi era sete...Avea arșiță mare. Eram singuri; ceilalți erau afară, după treburi. Și ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce ea și să ascult pe tătuca. Și eu o întrebam așa: Unde-ai să te duci, mămuță ? Și ea-mi spunea așa: Apoi eu am să mor, Niculăeș, și tu să nu spui la nimeni...Eu nu spuneam dar tătuca știa și el asta și era supărat și trântea și izbea și întreba: Da' cât ai să mai bolești, măi fumeie ?

Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferință și nu mă privea; parcă nu vorbea cu mine și sta la sfat cu oile lui, ca totdeauna.
- Da' tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el pe mioara lui. Așa-i că te doare ? Te-a trântit și te-a pălit rău cela...He, dac-aș fi fost eu batâr ca bădița Mihai, l-aș fi apucat de piept și l-aș fi scuturat: Măi, cum să-mi calci tu mie oaia ?...Hai încet, c-apoi în dumbravă te-i hodini...
- Nu te teme, Niculăeș, că nu piere...îi zisei eu.
El tresări și întoarse capul spre mine.
Apoi tăcu până ce ajunserăm la țărmul apei. Acolo găsirăm alunii și cornii în floare. Toporași violeți răzbăteau prin frunzele moarte; pițigoii și cintezoii cântau între muguri din mesteceni. Siretul venea învolburat, mare și tulbure, și trecea c-un fel de supărare parcă pe sub dumbravă, băiatul lui Onișor rămase privindu-l lung, pe când oile, împrăștiate în juru-i, ciuguleau cu boturile lor mișcătoare iarba măruntă.

- Uite cocostârcii...zise el deodată cu un glas par-ar fi vorbit tot tovarășelor lui.
Dincolo de mal, într-un smârc, umblau cu pași rari cocostârci cu pliscuri portocalii. Apoi pe deasupra crângului trecu în zbor șuierător un cârd de rațe. Veniră din susul râului fâlfâind rar din aripile lor ascuțite și doi pescăruși albi. În dumbrava plină de lumină văzui deodată zburând și fluturi roșii - și-n singurătatea care ne împresura era ceva blând și dulce, ca-ntr-un basm al copilăriei.

Lăsai pe Niculăeș al lui Onișor singur în liniștea țărmului și pornii în josul apei, spre locuri care și mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însă nu-mi dispărea dinaintea ochilor și glasul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama lui, Irina lui Avram, copilărisem în școală, și-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecați de un văl fumuriu; ochii ei îi avea și copilul. Fusese o fată vioaie și aprigă, foarte frumoasă și cuminte. De toate darurile ei avusese parte Dumitru Onișor, gospodar bun, dar om ursuz și cam cărpănos. Acum Irina noastră cea de odinioară murise; povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei cald și mintea ei bogată copilului, care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oițele lui.

Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre țintirimuri, n-avea nici un semn și nici o floare, și Onișor își ara ogorul nepăsător, îngrijorat numai de holda de mâne. Amintirea Irinei noastre trăia numai în copilul cel palid. Duioșiea ei, înțelepciunea ei și ceea ce era în sufletul ei vis, parcă trecuseră în măruntul meu tovarăș de drum, în serile acelea singuratece de suferință când amândoi sfătuiau cu ochii în lacrimi, și afară bântuiau, cu chinuite plângeri, vifornițele iernii.

De la un loc, de pe înălțimea malului, mă întorsei chemat parcă de cineva și privii în urmă. Copilul sta sub mesteceni și-l vedeam nedeslușit, ca într-o ceață de lumină. Oile pășteau în juru-i. Pițigoii își rosteau cu viers subțire veșnicele lor cuvinte de bucurie: Simț a vară ! simț a vară ! Și de bună seamă, ca-n toate zilele, Niculăeș grăia cu oile lui. Și-acum întreba pe mioara cea bolnavă:
- Cum îți mai este ? Tot te mai doare ?...
Oaia răspundea behăind ușor și dulce.
- Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama, îi zise el încet.

Cocostârcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte. Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scârțâindu-și necontenit cântecul.
- Tu ești bucuros și fără grijă...îi murmura ca o mustrare băiatul. Și ofta ca un om necăjit și plin de griji ce se afla...

Târziu, întorcându-mă, îl găsi înseninat, căci mioara i se înviorase. Cu o custură încerca să-și facă o trișcă dintr-o rămurică de răchită. Și când ridică zâmbind ochii spre mine, mă izbi deodată o amintire ce brusc izvora ca din negură, ș-o asemănare izbitoare cu ochii și zâmbetul celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zâmbet și c-o privire un trecător ceas al vieții.

Un comentariu:

  1. Buna ziua
    Imi cer scuze ca va deranjez insa va scriu pentru a va propune sa facem un schimb de linkuri - 3 way link exchange - in sensul ca eu voi pune linkul dumneavoastra pe http://i-love-iasi.blogspot.com/ iar dumneavoastra imi adaugati un link catre http://iasi365.com cu titlul Campionat Spania
    Daca doriti sa facem schimbul doresc sa-mi spuneti titlul linkului dumneavoastra( adresa mea de mail este iacob_ctin@yahoo.com).
    O zi buna va doresc

    RăspundețiȘtergere


Ai un comentariu de făcut? Be my guest! Dar mai intai prezinta-te. Ca asa e la armata. Bati la usa, intri, te prezinti si raportezi.

Si trebuie să ştii că nu voi aproba apariţia acelor comentarii pe care eu le găsesc nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar şi, desigur, a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!
Administratorul blogului își rezervă dreptul de a șterge comentariile care nu respectă regula, postând mesaje de avertizare.